Cred ca as putea vorbi la nesfarsit de ea, despre noi doua la un loc.

Nu am cuvinte sa exprim cat de norocoasa, implinita si recunoscatoare sunt pentru ca o am pe sora mea mai mica.  Si cand ma gandesc cum a inceput totul, ma apuca rasul. Nu imi doream sub nicio forma o surioara, voiam cu tot dinadinsul sa am un fratior mai mare, care desi ar fi fost cu 5 ani mai mic, in mintea mea ar fi crescut ca in povesti, cat altii in 7 si, cumva, intr-un final, eu as fi avut un frate mai mare.

Era in avantajul meu din toate punctele de vedere: nu trebuia sa impartim nimic)… Nici haine, nici jucarii, nici cutiuta cu minunatii a lui mamaie (avea mamaie niste minunatii de “podoabe”, pe care le tinea sub cheie “in casa sus” si pe care mi le-a promis mie  la un moment dat si pe care nu eram dispusa sa le impart), nici bomboanele de la tataie, nici hainele lui mami si tot eu as fi ramas fata lui tata…

Cand, ce sa vezi? M-am trezit cu o surpriza cat casa. Fratiorul meu era o surioara, cu parul negru ca abanosul (avea o tona de par, spre deosebire de mine cand m-am nascut), cu ochi galesi, ten masliniu si plamani sanatosi tun. Desi pozitia de “fata lui tata” era amenintata, eram ca vrajita de asta mica si abia asteptam sa vina acasa.

Si cu vibe-ul asta am ramas si pana in ziua de azi, desi a trecut mai bine de un sfert de secol. Chiar daca au fost ani buni de ciondaneala in copilarie, cu de toate, ca intre frati (cred ca stii ce vreau sa zic), daca eram in situatia in care una din noi risca vreo pedeapsa, ne transformam instant in avocatul apararii. Si tot de mici avem un alint al nostru. Eu ii spun ei “dadi” si ea imi spune mie tot “dadi”.

Una peste alta, tot eu am ramas febletea lui mamaie si am avut prioritate in a-mi alege ce vreau eu din cutia ei cu minunatii. Am ales un lantisor de argint pe care sincer, nu credeam ca am sa il impart cu nimeni, nici macar cu maimutica de sora mea. Si asta pana intr-o seara cand, mici fiind, eram amandoua in pat (trimise la culcare fortat) si incercam sa o fentam pe mami cu somnul. Aveam noi impresia ca nu stiu ce actiuni secrete se pun la cale cat suntem noi exilate si ne incapatanam sa ramanem treze cat mai mult. Si dintr-una intr-alta o aud pe a mea:

“- Dadi, eu nu stiu daca te iubesc. De fapt nici pe tine, nici pe mami, nici pe tati, nici pe mamaie, nici pe tataie”. De fapt cand stii ca iubesti?

Mi-a picat cerul in cap si am ramas muta. Cat eram de guraliva pana atunci, la acel moment, mi-a mancat pisica limba. Dupa cateva momente de tacere ii zic si eu ca un papagal din ce mi-a zis tati:

“- Dadi, cand iubesti se simte!”

“- Cum adica se simte?” adauga ea…

“- Pai daca te iau in brate si tu te simti linistita si mai simti un fel de caldura, inseamna ca si tu ma iubesti.” Banal, pueril, dar asta mi-a dat prin cap atunci. Asta mica, mai dezghetata si cred ca si un pic mai smechera, imi zice:

“- Auzi, dar nu are dreptate mami cand zice ca atunci cand iubesti, imparti?”

 Stau eu si ma gandesc si spun –

“- Ai dreptate, dadi, imparti…”

Ea adauga:

“- Orice?”

Eu cu jumatate de gura:

“- Orice.”

Si ma trezesc cu a mea:

“- Tu ma iubesti, da? “

Eu cu toata gura: “

“- Daaa!!!”

“- Atunci impartim lantisorul lui mamaie?”

Si am scos un “DA”, nici eu nu stiu de unde… si impartit a fost!

Au trecut anii si desi fiecare a ajuns in alta parte, cand am cea mai mare bucurie, pe sora mea o sun prima ca sa ii povestesc. Daca ma apasa ceva si nu-s in apele mele, sa vorbesc cu surioara mea mai mica este cel mai bun “medicament”. Ea este prietena mea cea mai buna, ea este cea care stie ce e in sufletul meu chiar si atunci cand nu imi gasesc cuvintele. Cu ea imi traiesc fericirile si tot cu ea imi ling ranile.

Daca initial nu as fi impartit nimic sub nicio forma, ea a schimbat totul, datorita ei vreau sa cred ca am devenit un om mai bun. Datorita ei am invatat ce frumos este sa imparti, sa daruiesti, datorita ei am devenit mai altruista, am adunat nenumarate amintiri impreuna, am ras in hohote si am plans cu lacrimi de crocodile, datorita ei am simtit si simt pe pielea mea ce inseamna sa iubesti, sa daruiesti, sa iti pui sufletul pe tava fara perdelute, sa ai un sprijin oricand, oricum si indiferent de distanta fizica dintre noi.

Parca il aud si acum pe tati cum ne zicea la amandoua “taticut, imi creste sufletul cand va vad pe tine si pe sora-ta, cum sunteti una pentru cealalta, sa ramaneti asa indiferent de vremuri. Or sa fie timpuri in care o sa aveti nevoie una de cealalta mai mult ca oricand si tati, sa fiti acolo una pentru alta, taticut. Si daca o ia una pe aratura, cealalta sa o aduca inapoi.”

Si avea dreptate, am trecut si trecem prin multe impreuna, chiar daca la un moment dat ne desparteau cateva mii de km si de cativa ani doar cateva sute.

Averi de toate zilele nu avem de impartit, am avut si zile cand nu eram tocmai zen cand ne gandeam la asta, dar cu timpul am ajuns la concluzia ca suntem bogate, ca cea mai mare bogatie suntem una pentru cealalta si ca este tot ce ne trebuie. Si mai avem ceva de nepretuit: o jumatate de lantisor de la mamaie si o tona de amintiri impreuna.

Acum sunt nenumarate variante de bijuterii pereche, pe vremea noastra (ajung sa vorbesc fix ca mamaie, desi ma amuzam cand o auzeam zicand asa) nu imi aduc aminte sa fi fost asa ceva sau cel putin nu stiam sau nu ne permiteam noi.

Am ramas amandoua cu obiceiul de a imparti. Bijuteriile pereche au ramas si ele traditia noastra, ori de cate ori avem ocazia ne surprindem cu un mic cadou de genul. E felul nostru de a retrai copilaria, de a ne aduce aminte si de mamaie si de a ne crea noi amintiri. Si uite asa, cand ne adunam laolalta ne bagam nasul in cutia uneia sau alteia de minunatii si … totul incepe cu “mai tii minte cand…?”