Ding-dong!Se aude clopotelul si incep emotiile de toamna. Nu stiu despre voi, dar eu una inca  le mai simt. Pentru ca reintoarcerea la scoala era unul dintre momentele speciale din vremea  copilariei mele. 

Mi-aduc aminte cu drag prima mea zi de scoala. Cum asteptam eu cumintica roiala de  discursuri de inceput, cu ghiozdanelul in spate, degetele transpirate si incolacite in jurul  buchetului de flori, coplesita de emotii si ganduri si atat de nerabdatoare sa-mi cunosc colegii  si sa o vad pe doamna. Ma uitam la fetele copiilor din jur si nascoceam in mintea mea de  copila tot felul de nume ce mi se pareau mie ca se potrivesc cu fizionomia lor. Jocul asta il  faceam uneori cu Nico, prietena mea, in zilele alea de vara cand ne lovea rau plictiseala si  trebuia sa gasim ceva de facut. Dar Nico nu era acolo cu mine, pentru ca ai ei nu o lasau sa  inceapa scoala prea timpuriu. Mintea mea de atunci nu intelegea cum vine asta, asa ca foarte  greu am reusit sa ma obisnuiesc cu ideea ca nu vom mai fi colege. Dar cine zice ca nu poti  pastra o prietenie daca va vedeti mai rar? 

In clasa a 2-a am cunoscut-o pe Maia, colega mea de banca. S-a transferat in clasa noastra  dupa ce locuise 3 ani cu parintii in Franta. Nu-mi placea de ea, pentru ca era neastamparata.  Venea devreme la scoala si se juca cu creta pe tabla, facea tot felul de figuri si desene, apoi le  stergea si se aseza in banca langa mine si ma intreba daca le-am vazut. Le vedeam mereu, dar  nu recunosteam si evitam sa vorbesc cu ea. Intr-o zi, insa, a inceput sa-mi povesteasca despre  Franta si despre limba francezilor. Cum eu nu fusesem niciunde inafara tarii, povestile ei ma  fascinau atat de mult, incat ma intorceam acasa si le povesteam parintilor, apoi in weekend uri, cand ma vedeam cu Nico, ne imaginam ca suntem doua frantuzoaice si vorbeam in limba  noastra secreta. Curand devenise jocul nostru preferat, dar il pastram mai mult pentru  vacanta de vara, cand era timp frumos si puteam sta pe patura in gradina. 

Maia mi-a fost colega de banca pana in clasa a 7-a, cand s-a mutat de tot in Franta cu parintii ei. De cand incepuse sa-mi povesteasca despre Franta, parca o priveam cu alti ochi. Curand  m-am pus si eu pe desenat pe tabla si o rugam pe mama sa ma duca mai devreme la scoala,  ca sa am mai mult timp sa stau cu ea si sa desenam turnul Eiffel. In clasa a 3-a, cand am inceput  sa studiez franceza, mi-a venit foarte usor totul, fiindca eram deja initiata de Maia in ale  vorbitului in limba lui Molière. Cu atatea calificative bune la franceza, parca mi-era tot mai  draga materia asta, iar Maya era cea careia ii datoram o buna parte din meritele mele. O  bijuterie de fata, as zice.

La liceu am cunoscut-o pe Eliza. O alta bijuterie din viata mea. Ii spuneam simplu, Eli, pentru  ca mereu am avut tendinta asta de a scurta numele. Eliza a intrat foarte usor in gratiile mele,  pentru ca prin ea ma vedeam mereu pe mine ca intr-o oglinda, doar ca in varianta mai  indrazneata. Prietenia noastra era atat de puternica incat uneori atingea cote telepatice.  Mereu ne amuzam de ideea asta, dar la cat de des se intampla ca telepatia dintre noi sa  functioneze, ai fi zis ca e ceva magic.  

Nico si Eliza au ramas prietenele mele de cand le-am cunoscut. Pe una la gradinita, pe alta la  liceu, dar pe amandoua le pastrez ca pe niste bijuterii pretioase. Si nu intamplator fac aceasta  comparatie.  

Din clasa a 5-a m-a prins pasiunea de bijuterii. O vedeam mereu pe Nico cum amesteca  margelute si pietricele colorate si le trecea printr-un snur subtire si facea tot felul de bratari  si inele. Apoi imi explica cum ar trebui sa le port, in ce anotimp si cu ce culori. Era mai mica  decat mine, dar o priveam ca pe o maestra in bijuterii. La inceput nu ma lasa sa o ajut, dar  dupa ce s-a prins ca ma pricep la combinat culorile, ma punea sa fac si eu bratari. O munca  destul de solicitanta pentru doua copilite de varsta noastra. Dar atat de tare eram prinsa in  nebuneala asta incat abia asteptam sa vina weekend-ul si sa pot merge la Nico, sa bijuterim impreuna.  

La liceu, am acaparat-o si pe Eliza in nebuneala noastra. Ne-am pus de acord si ne-am facut  bratari ale prieteniei. Le-am ales cu grija, astfel incat fiecare sa fie multumita, pentru ca avem  gusturi destul de diferite. Eu sunt cu bijuteriile personalizate din argint, mai simple,  minimaliste, ele prefera bijuteriile placate cu aur, mai extravagante si stralucitoare. Dar mi se  pare ca fix diferentele astea dau farmec prieteniei noastre.  

Iata-ne acum pe toate 3, femei in toata firea, inca vorbind despre bijuterii si tinute, inca  certandu-ne si razand una de alta, cum faceam pe cand eram adolescente. Prietenia noastra  a inceput in septembrie, pe bancile scolii, si va continua pentru totdeauna. 

Un inceput de an scolar cu zambete si emotii frumoase sa le uram prichindeilor nostri si  mult spor la prietenit! 

Pana data viitoare, aveti grija de voi! 

A.